0

Niciun produs în coș.

Despre modestie

Fiind parte a unei comunități de profesioniști educați și bine recompensați, care controlează robineții de lapte și miere ai corporațiilor, înconjurată de celebrități ale artelor de tot felul, dornice să se adape și ele la șuvoiul de prosperitate, lumea marcom-ului trăiește de multe ori senzația unei puteri aproape divine. Ego-urile multor viețuitoare alese forfotind în agenții și în jurul lor provoacă prin inflare excesivă senzații halucinante de imponderabilitate, umflări aplatizante ale circumvoluțiunilor și bulbucări miopice ale ochilor. Evident că râurile nu sunt chiar toate de lapte și miere, profesioniștii nu sunt chiar toți profesioniști și celebritățile nu sunt chiar toate celebrități dar, prin pereții groși ai bulei așternute peste buricul Pământului, lumea publicității și lumea oamenilor obișnuiți se văd deformat una pe cealaltă. Mai rău, mulți dintre publicitari se văd deformat chiar și pe ei înșiși.

Mi s-a întâmplat și mie să trăiesc senzațiile unei rase superioare. Întâmplarea de a mă trezi în epicentrul nașterii unei întregi industrii și a unei întregi generații de profesioniști, privilegiul de a crea povești pe care banii altora, nu ai mei, le-au așternut pe ecranele a milioane de oameni, m-au făcut să confund vizibilitatea cu importanța. Uităm de multe ori, în goana noastră după unicitate, că nemuritoarea noastră operă de artă are ca scop vânzarea unui cârnat, a unui telefon sau a unei găleți de vopsea. Uităm de multe ori, călătorind prin lume pe banii altora, că nu suntem decât niște pistoane, biele și manivele în mașinăria simplă a capitalismului, datorându-ne existența doar acelui PLUS de la sfârșitul tabelului.

Din fericire, de câte ori nu am mai văzut crevasele din cauza nasului ridicat prea sus, am călcat strâmb și mi-am luxat gleznele. Iar asta m-a obligat să revin cu privirea în pământ, atent la ce fac, nu la cât de important am devenit. Sigur, asta nu m-a oprit să reacționez în continuare violent în fața relei voințe, a lenei și a incompetenței, dar am aplicat același filtru aspru de bun simț și exigență în primul rând asupra mea. Și mi-am propus ca, oricât de sus voi ajunge, să nu uit niciodată punctul ăla mic și verde dintre dealuri de unde am plecat. Nu e ușor, căci uneori nevoia de validare atrage cuvinte dulci de laudă, care te pot îmbăta. Dar măcar am încercat să-mi păstrez o oarecare doză de umilință și în stare de ebrietate.

Mulți dintre membrii aroganți ai industriei noastre confundă modestia cu slăbiciunea. În România falselor valori încă se mai poate, dar în lumea normalității, oamenii importanți care își păstrează decența și bunul simț sunt admirați, pe când oamenii importanți care se poartă trufaș își pierd măreția în ochii celorlalți.

Poate nicăieri nu înveți mai bine lecția umilinței ca afară, în lumea civilizată, unde reflexul românesc de a pune ștampile pe oameni înainte de a-i cunoaște cu adevărat dă uriașe erori de evaluare. Acolo nu știi cine e prinț și cine-i cerșetor, pentru că prințul de cele mai multe ori nu se va îmbrăca în prinț. Oamenii nu se laudă cu ce au și cu ce sunt, dimpotrivă. Ei au înțeles că normalitatea relațiilor dintre oameni nu se obține cu auto-importanță. Am auzit povești incredibile despre simplitatea unor oameni celebri sau super-bogați.

Un prieten din Australia a intrat în vorbă cu un domn în vârstă, îmbrăcat perfect normal, într-un bar. După câteva ore de discuție plăcută, domnul îl invită, absolut colocvial, pe la el. Ca să descopere nu numai că domnul avea ultimul model de Lamborghini parcat afară, dar și o casă de câteva milioane bune. Milioane care nu apăruseră nici o secundă în discuția anterioară. Pe când întrebările pe care ți le pune un român din diaspora la prima întâlnire sunt ”unde lucrezi, ce mașină ai, unde stai?” ca să-și poată evalua poziția față de tine. Greutățile istorice ne-au lăsat moștenire un minunat complex de inferioritate, un of pe care încercăm să-l compensăm cu show-off. Vai, dar ce se întâmplă, ce avem noi aici? Ce Audi impresionant, cu climă bizonică!

Oamenii cu adevărat mari nu umblă cu lupa după ei. Profesioniștii cu adevărat buni nu au nevoie de comparații. Cei cu adevărat talentați nu trebuie să își afișeze ostentativ superioritatea în fața semenilor.

Am văzut un Victor Rebengiuc modest care și-a declarat supunerea absolută în fața regizorului, cu o umilință incredibilă. Am auzit povești despre un artist mai mic, care se supărase la filmare pe niște indicații regizorale destul de inofensive: ”Nu pot sa fac asta, voi știți cine sunt eu? Dacă era Pavarotti aici, nu i-ați fi putut cere să facă asta!”. Am auzit de o actriță care striga prin studioul de înregistrări ”dar nu pot să mă scălămbăi așa, eu sunt Vocea de la Brandul X!”.

Un prieten din Australia mi-a povestit despre bunul simț al unui Russel Crowe care te salută prietenește la sală, deși teoretic tu pentru el ești un nimeni. Am fost de față într-un studio când un mare actor din România, altminteri afișând în public o mare modestie, a luat cu scârbă foaia cu textul zicând ”ia să văd ce porcării ați scris aici, cu publicitatea voastră de rahat”.

Am lucrat cu regizori excepționali de afară care fac toate eforturile posibile să îți respecte punctul de vedere, ca autor al scenariului, și să fii mulțumit de rezultat. Am lucrat cu regizori români care te tratează cu un dispreț suveran, călcându-ți în picioare și scenariul, și opiniile, și logica.

Am lucrat cu juniori extrem de talentați și foarte muncitori, care dau multe propuneri și înțeleg importanța feedback-urilor negative. Am lucrat cu juniori mediocri și încăpățânați, care dau o singură propunere și trebuie să te lupți cu ei pentru fiecare mică îmbunătățire.

Am colaborat cu seniori care se poartă normal și cu înțelegere, și cu seniori care se poartă arogant și inflexibil.

Am văzut directori de creație fără multe premii pe care toți clienții și colegii îi respectă. Am văzut directori de creație aflați pe locul 1 în topurile Australo-Asiatice (conform premiilor câștigate), de care râd până și studenții, și pe care îi evită toți colegii de breaslă.

Am lucrat cu clienți cu bugete mari care-ți dau încredere absolută, pe baza experienței tale. Am lucrat cu clienți cu bugete minuscule (sau care s-au dovedit inexistente), purtându-se cu o superioritate jignitoare și bătându-și joc de timpul și experiența ta.

La capitolul modestie, materialul uman fabricat în România e în mare parte de cea mai proastă calitate. Poate e de la apă. Poate e de la stele. Poate e istoria. Poate e un blestem. Poate ne-am reîncarnat aici ca să aflăm la un moment dat pe pielea noastră că aroganța nu e bună.

În orice caz, eu am aflat. Am lucrat cu un Liviu David (da, eu sunt) modest și muncitor, și am lucrat cu un Liviu David pe care l-am auzit scoțând cuvinte de o aroganță înfiorătoare. Aș da timpul înapoi, dar știu că nu se poate. Așa că merg mai departe cu lecțiile învățate, pe care le recomand tuturor:

Oamenii care se dau mari sunt de fapt mici, și nici măcar succesul nu îi poate face mari.

Cu cât înălțimea față de realitate e mai mare, cu atât mai tare doare când cazi de acolo.

Închide gura și lasă munca ta să vorbească. Cei care sunt ca tine o vor vedea.

 

 

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *