Dacă-i împușcă pe intelectuali, pe voi vă împușcă degeaba
- by Liviu David
- În amintiri personale Povesti
- postat februarie 22, 2023
În traiectoria mea prin facultatea de Geologie din București am avut norocul să întâlnesc o personalitate spectaculoasă. Un savant frenetic, scos direct din cărțile lui Jules Verne. Un om de știință, un erudit, un mucalit pe care studenții îl adorau. Îl chema Theodor Neagu.
Nu îl căutați pe internet. Domnul Profesor Theodor Neagu nu a fost un influencer. Pe net Theodor Neagu e un nimeni. Pe Wikipedia sunt patru rânduri despre el, iar necrologul de pe site-ul Universității are o pagină. Doar scriind acest articol, depășesc cu mult cantitatea de informație publică despre un om care ”a format peste 50 de generații de specialiști în paleontologie și geologie”.
Savantul internațional Theodor Neagu, autor a numeroase articole științifice și de popularizare a paleontologiei, membru al Academiei Române, descoperise o mulțime de specii noi pentru știință. În cabinetul lui cu ferestre spre rondul de la Universitate, îl găseai mereu în spatele microscopului, înconjurat de fosile, planșe, hărți și cărți. Era o combinație de personaje familiare din Jules Verne – un pic din profesorul Aronnax, un pic din căpitanul Nemo, un pic din Phileas Fogg. Lipsit de calculatoare și telefoane mobile, cabinetul lui din 1990-2000 putea fi la fel de bine în 1880.
Cu toate realizările, domnul Neagu nu era genul de profesor scorțos, prea plin de propria importanță încât să uite să mai și zâmbească lumii. Ceea ce îl făcea absolut special era stilul energic și șugubăț cu care aborda viața. De la el mi-au rămas clipe și întâmplări absolut fabuloase.
La examen la Micropaleontologie am făcut-o de oaie. În ajun descopăr că îmi e imposibil să îndes toată informația în creier în doar două zile, cum reușeam de obicei la alte materii. Prea târziu să mai îngraș porcul, așa că student David se prezintă la examen în stare de bâtă. Și îmi pică nuș ce grupă de foraminifere, pe care o confundam cu o altă grupă de foraminifere. Dom’ profesor se lămurește rapid că sunt lemn și începe să îmi strecoare întrebări ajutătoare. Cu greu scot un șase.
Și acum intervine acea calitate a oamenilor speciali – ei te fac să-ți fie rușine când îi dezamagești, fără să deschidă gura să-ți reproșeze ceva. Am fost atât de supărat pe mine încât am decis să îmi fac lucrarea de diplomă în cea mai grea materie, cea la care luasem șase. Micropaleontologie. O revanșă care m-a costat un an de muncă. M-am dus în Dobrogea, m-am urcat o lună pe afloriment, am adunat patru rucsaci de pietre, am fiert luni de zile probele, am ales si determinat zecile de specii. Când am întins planșa cu stratigrafia Barremian-Apțianului din Alimanu la teza de licență, l-am văzut cum zâmbește. Un zâmbet care a șters rușinea acelui blestemat de șase, redându-mi demnitatea de ființă umană.
Domnul Neagu strânsese, în 30 de ani de muncă, o colecție impresionantă de microfosile, multe dintre ele descoperite chiar de el. Umbla vorba că o universitate dintr-o țară nordică îi oferise două milioane de dolari pe ea. N-a acceptat să-și vândă munca de o viață. Mare greșeală. La mineriadă și-a găsit toată colecția împrăștiată pe jos – un strat subțire de pulbere albă, din milioane de cochilii submilimetrice, alese una câte una într-o carieră întreagă. Patellinele, Romanoloculinele, Scythiloculinele și Istriloculinele de două milioane de dolari ale domnului Neagu fuseseră călcate în picioare de minerii eliberatori. Știința zdrobită cu bâta de neștiință – ce scenariu familiar în ultima vreme!
Cursurile lui de Paleontologie erau o furtună de informații cu o ploaie de glume. Când un elev întârzia, striga la el, aparent furios ”Uite-l! Apres moi, le deluge!”. Odată s-a oprit în mijlocul prelegerii, s-a uitat la noi, apoi ne-a livrat replica magistrală, cu un zâmbet șugubăț:
– Mă uit la voi… și îmi dau seama că… dacă-i împușcă pe intelectuali, pe voi vă-mpușcă degeaba!
În spatele vocii lui tunătoare se ascundea un suflet cald. Își iubea studenții. Scrisoarea adresată bătrânei doamne Stoia, gazda mea din satul Alimanu, de lângă fosilele cretacice, suna cam așa: ”Vine un băiat la dumneavoastră. O să adune pietre. Aveți grijă de el, că e cam aiurit”.
Ca orice om dedicat zi lumină meseriei sale, nu mai avea soție. Cum așa? Păi uite așa. Se duce domnul Neagu în State la specializare. După câteva luni soția primește un pachet din SUA. Îl deschide, fericită. O fericire scurtă. Era plin cu pietre. După un timp, mai vine un pachet. Îl deschide, plină de speranță. Speranța moare, strivită. Tot pietre. La al treilea pachet cu pietre își face bagajele și pleacă. Ce poți să le faci savanților? Ei se însoară cu știința, de care nu divorțează niciodată.
O sigură dată l-am văzut cu adevărat supărat. A fost Ziua Spargerii.
Domnul asistent Basarab ne spune la începutul seminarului: ”Mare grijă! Dacă spargeți Nautilusul, vă rupe dom’ profesor”. Nu trec câteva minute și se aude POC! în spatele meu. Mă întorc, cu o presimțire sumbră. De sub bancă se ivește o față lividă. Este Eugen, care începe să înșire bucățelele pe masă. Evident, erau de la singurul obiect din toată încăperea care nu trebuia spart: Nautilusul. Basarab se albește și el la față și fuge pe coridor. Un răcnet se aude din depărtare, apoi vocea tunătoare se apropie, se apropie, se apropie… ușa se izbește de perete. Domnul Neagu intră furtunos, ca un taur în arenă, noi suntem pe sub mese, vocea pogorâtă peste noi face să zdrăngăne sticluțele cu mostre: ”CIUNGILOR! Sunteți niște ciungi! În Marea Japoniei vă duceți să aduceți Nautilusul, amețiților!”
Așa era domnul Neagu. Tunete și curcubee. Ciocan și microscop. Piatră și viață. Cam ca minunea asta de meserie numită geologie.
Vă mulțumesc pentru tot, domnule profesor Neagu. Îmi cer scuze că am chiulit de la niște cursuri, acum îmi pare rău. Sper să aveți și acolo, printre stele, ceva de cercetat. Transmiteți-i salutări lui Carl Sagan!
Theodor Neagu, 20 septembrie 1932 – 5 martie 2017
Sursa foto: Universitatea București