Cum era Jules Verne să arunce în aer Tarom

• by Liviu David
• În amintiri personale Povesti Romania
• postat martie 31, 2023

Cadorisit de tata-mare cu un mini-laborator, la vârsta gimnaziului am făcut o mulțime de experimente, mai mult sau mai puțin periculoase. Am combinat exploziv substanțe care lansau proiectile spre blocul de vizavi. Am manufacturat tunuri și rachete cu praf de chibrituri. Am descompus apa în hidrogen și oxigen prin hidroliză, apoi am pus flacără la buza eprubetelor (făcea un fel de șuierat foarte interesant). Am turnat apă peste carbid. Am combinat acizi cu baze pentru a admira minunata reacție exotermă. Am scufundat flori în azot lichid, transformându-le în sticlă. Pot spune că, fără să pun la socoteală periculoasele jocuri violente din cartier și tranșeele din primul război descoperite mai târziu, am avut o copilărie destul de palpitantă.

Doar că simțeam că pot mai mult.

Întâmplarea a făcut să dau, într-o carte numită ”Insula misterioasă”, peste un paragraf care mi-a aprins fitilul unei noi idei.

”Cyrus Smith luă o cantitate de acid azotic, pe care o amestecă cu glicerina, în prealabil concentrată în bainmarie şi, fără să fi avut măcar la îndemână un amestec refrigerent, cu care să grăbească răcirea, obţinu câteva kilograme de lichid uleios şi gălbui. (…) când aduse tovarăşilor săi vasul cu lichid, se mulţumi, doar să le spună:

— Iată nitroglicerina!”

Jules Verne a fost un mare vizionar. Multe dintre creațiile imaginației lui s-au produs întocmai, un secol mai târziu. Doar că avea și el o limită. Nu a prevăzut că, undeva într-un orășel liniștit din România, un copil de 13 ani va fi atât de fascinat de lectură, încât va dori să arunce în aer o bucată de deal.

Poate nu știți ce e nitroglicerina, dar sigur ați auzit de dinamită. Ei bine, foarte pe scurt, dinamita se face cu nitroglicerină impregnată într-un mediu poros care să o stabilizeze. Câteva picături de nitroglicerină lichidă, la șoc mecanic, pot face o pocnitură destul de neplăcută.

Era exact ce-mi trebuia pentru cel mai tare experiment din oraș! Probabil și ultimul, dar cine avea timp de pierdut cu detalii de genul ăsta?

Next step: de unde produc ingredientele?

În vacanța de vară, în vizită la tata, îi strecor, ca din întâmplare:

– Auzi, poți să-mi faci și mie rost de la laborator de niște substanțe?

– Ce anume?

– Acid azotic și glicerină.

– Se rezolvă.

Tata era inginerul șef al centralei Combinatului de la Giurgiu. Un excepțional inginer TCM-ist, dar nu și chimist. După cum se poate deduce, nici nu citise manuale subversive precum ”Insula misterioasă”. Așa că nu a bănuit nicio secundă intențiile mele de subminare a sistemului.

Ceea ce mă uimește acum, după atâția ani, e că nici doamnele de la laborator nu au făcut conexiunea. I mean, come on: nitro + glicerină! Any idea, huh, huh, HUH?

Și iată-ne în drum spre Tg Ocna, cu șase litri de nitroglicerină nepreparată în Dacie. O sticloanță cu acid azotic concentrat și una cu glicerină. Din acelea cu gura largă, ca borcanele de murături, și cu dop de sticlă ”rodat”. Adică nu înșurubat, să ne înțelegem, ci care se înfigea și se scotea vertical. Foarte sigur sistemul, dacă borcanul se răsturna, lichidul împingea dopul afară. Iar dacă se răsturnau amândouă… vă scriam toate astea de pe o aripă de nor, cu portiera de la Dacie în jurul gâtului.

Cineva de acolo de sus a vrut însă cu tot dinadinsul ca povestea să ia o turnură și mai palpitantă. Iar tata, ca atins de un imbold invizibil, îmi spune:

– Măi nea Liviule – era foarte protocolar câteodată – nu vrei tu ca de data asta să mergem cu avionul la Bacău?

În cinci ani făcusem zeci de drumuri Giurgiu – Târgu Ocna cu mașina, dar niciodată cu avionul. Cum să refuz așa ceva?

Și acum imaginați-vă doi pasageri la poarta de securitate a aeroportului Băneasa, pe vremea împușcatului, punând o pungă cu 6 litri de exploziv lichid pe bandă. Membrii organizației teroriste David Tatăl și Fiul își păstrează calmul, nimic nu trădează încordarea. Pentru că de fapt, în inconștiența lor, nu au absolut nicio încordare.

Milițianul de la control se uită în pungă și întreabă, calm:

– Ce sunt astea?

– Niște substanțe. Îi trebuie la școală, răspunde tata.

Ăsta e momentul în filme când coloana sonoră capătă accente tensionate, iar tu ca spectator te crispezi îngrozit în scaun. Inima bubuie, respirația se oprește… trăiești tensiunea alături de protagoniști. Scapă sau nu scapă??

Ei bine, eu am trăit scena asta ca protagonist și vă spun așa: nu e nicio muzică tensionată. Ce tensiune?

Milițianul împinge la fel de calm spre noi punga cu dinamită lichidă și decretează:

– Interzis cu lichide în avion.

– Unde scrie? se oțărăște tata.

Câteodată tata nu părea foarte perspicace. Milițianul ne pune pe masă o listă de interdicții. Pe lângă arme și explozivi (cine să aibă așa ceva?) pe previzibila listă era trecut negru pe alb: ”Interzis cu lichide în avion”.

– Aici scrie.

Tata mai insistă un pic, milițianul se opune calm, iar frumosul meu vis de a dinamita dealul copilăriei începe acolo, pe aeroportul Băneasa, să se descompună în particule subatomice.

Tata ia bombănind punga și o duce la mașină, împreună cu visul meu extremist. Trecem apoi de poartă fără probleme. A fost primul meu zbor cu avionul! Din fericire, nu și ultimul.

Nu știu dacă voi credeți în Dumnezeu sau îngeri, dar eu, acum, cred. Numai o atingere divină a făcut în așa fel încât să vă pot scrie toate astea în posesia tuturor ochilor și degetelor. Sau a conștiinței. Sau a vieții.

Fast forward.

Tata s-a întors la București, a luat mașina din parcarea aeroportului și a plecat. În drum spre Giurgiu, borcanul cu acid azotic concentrat s-a răsturnat pe podeaua din spatele scaunului șoferului și a făcut o gaură care nu a mai putut fi reparată. Prin ea se vedea pur și simplu șoseaua, puteai să-ți scoți piciorul pe acolo, ca Flintstones. Cu toate tratamentele posibile, rugina a continuat să roadă, ca un perpetuu reminder că e imposibil să treci atât de aproape pe lângă moarte fără să pățești absolut nimic.

Săracul tata, suferind de inimă, nu a știut niciodată ce a cărat de fapt atunci cu Dacia 1300. A ajuns pe aripi de nor 13 ani mai târziu, întreg, nu sub formă de artificii.

Ce aventuri am avut împreună, tată, nici nu știi tu!