0

Niciun produs în coș.

Cum mi-a zâmbit Regina Angliei

Sydney, martie 2006. Iau o pauză KiteKat și mă duc la geam să admir peisajul. De la etajul 25 se vede tot city-ul, spectaculos, ca în filmele americane. Eu sunt un om simplu, pe mine mă emoționează priveliștile cu city-ul din filmele americane. Mai ales când mi se arată panoramic în fiecare zi, de la birou.

Azi se întâmplă ceva neobișnuit. Nu că imaginea Sydney-ului de la înălțime ar fi ceva ordinar. Dar, prin peretele din sticlă cinemax 4k, descopăr un mic grup de oameni adunați lângă catedrală. Nu apuc să mă întreb ce-i cu ei. Când privești de sus, de la etajul 25, vezi întotdeauna the big picture. Chiar și detalii pe care poate n-ar trebui sa le vezi. Cum ar fi, în această zi, niște indivizi care nu ar trebui să fie deloc încântați că îi pot privi de sus.

Pe acoperișurile din jurul mulțimii stau câte doi băieți cu ochii țintă. Unul e britanic, îl recunoști după uniforma neagră și chipiu. Celălalt e australian, îl recunoști după faptul că nu-l recunoști, și ce poate să fie, patagonez? Englezul are ochii băgați în binoclu, australianul are un ochi închis. E incredibil câte poți vedea de la etajul 25. Are un ochi închis, pentru că celălalt e lipit de luneta unei arme. Și eu am învățat în armată că atunci când te uiți prin lunetă e bine să închizi ochiul nefolositor.

Băieții sunt nemișcați, dar eu tot îi văd. O mare fisură în sistemul de securitate. Norocul lor e că sunt un om simplu, fără dorințe de afirmare extremiste. Dimpotrivă, vederea lor mă incită. Când pe toate acoperișurile din centru stau câte doi băieți cu arme, înseamnă că în centru se întâmplă ceva extraordinar.

Atunci îmi aduc aminte. Regina! Regina s-a pogorât în oraș, să miruiască olimpiada exclusivistă a sateliților UK, Commonwealth Games.

Nu vreți să știți cu ce viteză m-am aruncat în lift. Sau poate vreți să știți, dar nu vă spun. Cred că nimeni niciodată nu s-a grăbit la fel de tare să se așeze conștient în bătaia unor puști încărcate. În câteva minute sunt jos, în piață, în spatele gărduțului, pe o laterală mai puțin aglomerată. Simt o oarecare mâncărime în ceafă și mă uit în sus. MI6-ii nu se văd, dar îi simt cum se foiesc un pic impacientați. – Zi de mai, zi de mai, ăla cu ochelari se uită la noi, de unde ne știe locațiile? – Măi Roger, nu știu dacă ați observat, nu vreau să vă sperii, dar în spatele vostru a răsărit un bloc cu 28 de etaje. Îmi dau seama că poate părea surprinzător, dar de sus de acolo s-a întâmplat să vă văd fundurile, îmi cer scuze.

În fine, îmi întorc atenția către limuzina neagră vintage parcată lîngă biserică într-o zonă complet ilegală. Mașina pornește motorul și se trage fix în dreptul meu. O filmez un pic, să mă obișnuiesc cu telefonul. Un grup de doamne interbelice, ferchezuite, cu pălăriuță, cântă emoționate God Save The Queen. În spatele meu se îngroașă rândurile.

Clopotele încep să bată, doamnele cu pălăriuță o dau mai abitir cu cântecelul. Mulțimea se foiește, își agită stegulețele australiene, și din biserică iese un grup de oameni. Îmi pregătesc telefonul. Grupul de oameni trece prin fața mulțimii, și o văd. Costumaș verde, pălăriuță verde, mică de statură, zâmbet. Se apropie. Inima bubuie ca tunurile din Navarone. Și atunci se întîmplă ceva unic în viața unui muritor.

Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii, Canadei, Australiei și Noii Zeelande, conducătoarea onorifică a unei treimi de glob, se oprește în dreptul lui Liviu David de la Tg. Ocna, scara A, etaj 3. Timpul încremenește. Clopotul bisericii se oprește oblic. Doamnele cu pălăriuță au înghețat la litera O. Păsările nu înțeleg de ce s-au oprit în aer.

Regina Angliei este acum la un metru și jumătate de mine. 150 centimetri, 1500 milimetri. Se uită în ochii mei, zâmbind. Îi zâmbesc și eu, cu telefonul în aer, sub razele X ale celor doi bodyguarzi intercalați între noi, și cu cinci punctulețe roșii pe ceafă. Nimic nu mai contează. Îmi zâmbește Regina Angliei.

Momentul de veșnicie se dezgheață, doamna face cu mâna mulțimii și se întoarce spre mașină. Un domn din spate strigă Trăiască Republica!”. Brusc nu mă mai arde ceafa, laserele lunetelor de pe acoperișuri s-au mutat pe capul lui. Primul Ministru John Howard, la un cot de mine, îi zâmbește ironic. Ce vrei tu, nefericitule?

Limuzina demarează, eu mai rămân cateva secunde tâmp cu mâna în aer. Mă dezmeticesc și descopăr că în piațetă s-au adunat între timp mii de oameni. Dintre toți, regina i-a zâmbit lui Liviu David, un român rătăcit prin Down Under.

De emoție, n-am mai știut să pornesc telefonul. Nu am filmat nimic. Întâlnirea cu regina Angliei a rămas doar în minte. În mintea unui tâmpit care n-a mai știut pe ce buton să apese. Dar ce contează.

Poate vă întrebați ce tot atâta emoție și tam-tam. Ce mi-a dat mie regina asta? Ce primesc australienii de la cineva care nici măcar nu conduce? Ce poate să le ofere???

Și atunci o să vă spun ce scrie pe prima pagină a unui pașaport australian:

Guvernatorul General al Commonwealth-ului Australiei, Reprezentantul în Australia al Majestății Sale Regina Elisabeta A Doua, cere tuturor să-i permită posesorului, un Cetățean Australian, să treacă liber și fără probleme, și să-i acorde orice asistență și protecție ar putea avea nevoie.

Iar acum, ca să înțelegem nește lucruri, iată un citat din pașaportul românesc:

Pașaportul este proprietatea Statului Român. Titularul acestui pașaport este obligat:

După care urmează o pagină întreagă de obligații amenințătoare.

 

Demnitate. Ăsta era cuvântul.

Primită cu dedicație de la instituția aia uriașă a doamnei cu zâmbet, badigarzi și pălăriuță.

Noi, românii, n-are rost să ne facem sânge rău, că nu merităm asta. Când am avut ocazia, noi nu am votat președinte un membru al Parlamentului englez, pentru că uite ce față are cu papion”. Noi mai degrabă avem încredere în șmecheri, nu în ăia cu fețe de fraieri, cu papioane sau pălăriuțe. Vai de capul nostru. Șmecheri am vrut, șmecheri avem. Și cine se lasă condus de șmecheri, să nu fie surprins că nu are și parte de demnitate.

Măcar mie mi-a zâmbit regina.

Comments

  • Diana

    martie 27, 2018 at 8:34 am

    Savuros! 🙂 Pe când un roman autobiografic?

  • Liviu David

    martie 27, 2018 at 3:33 pm

    Nu cred ca sunt multe persoane interesate de oameni care nu si-au facut PR 🙂 Dar multumesc foarte mult pt aprecieri.

  • Ema

    aprilie 4, 2018 at 5:17 pm

    Am citit cu placere. …ti-am dat dreptate cu tristețe în ceea ce privește destinul nostru ca țară.

  • Liviu David

    aprilie 4, 2018 at 5:30 pm

    Măcar avem despre ce scrie :). Mulțumesc, Ema.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *