Viaţa între doi Perezi

• by Liviu David
• În D'Arcy Povesti Publicitate
• postat octombrie 5, 2017

Nonconformismul familiei Perez se vedea încă din numele companiei: OFC. Adică Our Fucking Company. OFC, măritată apoi cu D’Arcy Masius Benton & Bowles, redenumită după un timp D’Arcy.

D’Arcy a fost la un moment dat un nume cu greutate în industrie. A creat branduri uriaşe. A lansat campanii de referinţă. A luat primele premii internaţionale în domeniu. Dacă stau şi mă gândesc acum, mult din succesul agenţiei s-a datorat exotismului si nonconformismului Perezilor, care au atras oameni interesanţi în jurul lor. Într-o mare de antreprenori români post-decembrişti, care făceau afaceri în stilul imprevizibil caracteristic, aceşti doi americani erau cu totul altceva. Practic ei ne-au învăţat cum se întâmplă lucrurile într-o agenţie ca la mama ei.

Joe Perez se ocupa de finanţele firmei. Făcuse parte din echipa de americani care aduseseră Coca-Cola în România. Era urmaş al cubanezilor bogaţi izgoniţi de Castro şi refugiaţi la Miami. Ai lui pierduseră toate proprietăţile din Cuba, fiind nevoiţi să o zbughească peste noapte ca să-şi salveze viaţa.

Bronzat, cu o mustaţă a la mexicaine, cu două-trei ghiuluri înfipte în degetele groase, mai mereu în pantaloni scurţi şi pantofi maro făra ciorapi, Joe era o apariţie. În primii ani chiar o apariţie zilnică, direct din apartamentul de deasupra firmei, preumblându-se zâmbitor printre birouri cu paharul de scotch sau cu vreo „fuck-tura” în mână. În timp, mustaţa a coborât tot mai rar, dar de fiecare dată însoţită de zâmbet şi scotch.

„How are you?” era întrebarea standard, însoţită de un „great!” care se bulucea uneori să iasă înainte de a primi vreun răspuns. Urmau cîteva ghiuluri pe spate şi tradiţionalul „keep up the good work!”. Atât de tradiţional, încât la un moment dat un domn care era doar în vizită şi-a încasat şi el o palmă, la grămadă, împreună cu „keep up the good work!”. Cine putea să-i ţină minte pe toţi cei 130 de angajaţi?

Joe era extrem de simpatic, chiar şi când te certa. „Dont give me this Romanian bullshit!” era de multe ori o dojană întemeiată, de la păstorul american Joe Cat Zăcrep către Mioriţele sale obişnuite în românescul spirit să găsească motive de ce nu s-a putut.

Alana era şi ea un personaj. Jumătate evreică, jumătate americancă, constituia jumătatea perfectă a lui Joe. Se ocupa de partea creativă a business-ului, relaţionare şi prezentări cu clienţii. În virtutea unei experienţe scurte de copywriter din tinereţe, îşi dădea uneori cu părerea şi despre creaţie.

Alana era un pic nevrotică. Muşca din ţigări şi le strivea pe jumătate fumate, cu gesturi tremurânde. Trăia intens şi se exterioriza zgomotos, cu o voce uşor răguşită, speriind juniorii care o vedeau pentru prima oară.

Şi Alana se preumbla printre birouri, dar nu aşa aristocratic ca Joe. La Joe totul era perfect: atitudinea, părul, tenul, mustaţa, tricoul, scotch-ul. Alana apărea desculţă pe mocheta nu tocmai curată, cu un tricou lălâu, murdar şi rupt. Iar românii comentau „uite-o şi p-asta, nu dă bani nici să-şi cumpere nişte haine ca lumea”. Nu dădea, că în lumea ei nu haina făcea pe om, săracilor de voi. Mi-a luat ceva timp să înţeleg că nu poţi judeca oamenii după aparenţe, şi că printre găurile din tricoul Alanei era scris mare şi clar „I. Don’t. Give. A. Shit.”. Aş vrea să fi fost şi eu aşa, măcar de câteva ori în viaţă.

Perezii îşi iubeau mult copiii, pe Bud şi pe Mic. Imaginea pictată a celor doi decora apartamentul, iar imaginea vie decora din când în când, în trecere, şi birourile noastre. Nu am ştiut niciodată care era unul şi care celălalt, semănau foarte tare. Erau cuminţi şi tăcuţi, nu cred că i-am auzit vreodată să latre. Ah, am uitat să precizez: Bud şi Mic erau două oiţe cu picioare lungi, tunse perfect şi cu freză afro. Doi pudeli.

Perezii nu erau cei mai generoşi investitori în propria firmă. Tehnologia D’Arcy era mai mereu în urmă cu 3-5 ani şi, când ceream câte ceva, ziceam „stai liniştit, ştii doar că vorbeşti cu Perezii”. Acum, trecând şi eu prin postura de partener într-o agenţie de publicitate, îi înţeleg perfect.

În primii ani Perezii erau foarte implicaţi („munceşte, că Perezii au urechi”). La vremea aceea expaţii conduceau multinaţionalele din România. În posturile cheie nu prea vedeai români, ei trebuiau să înveţe mai întâi cum se fac lucrurile. Străinii lucrau cu alţi străini. Clienţii noştri erau canadieni, englezi, americani, greci, evrei, libanezi. În D’Arcy la un moment dat lucrau printre români două americance şi un englez, iar toată comunicarea se făcea în engleză. România primea lecţii de business de la naţiunile care ştiau să facă business.

După un timp, expaţii au lăsat loc românilor şi generaţia s-a schimbat. Implicarea americanilor nu mai era necesară la D’Arcy, aşa că i-au lăsat pe români – care între timp au învăţat să conducă – să conducă. O nouă eră în istoria agenţiei a început, parcă mai înfloritoare.

S-au spus multe despre patronii Perez, despre dispariţia agenţiei, despre problemele din spate. Dincolo de bârfe, D’Arcy a fost o şcoală unică de talente în România. Am învăţat multe de la Joe şi Alana Perez. Nu pot să nu le fiu recunoscător pentru asta, şi pentru felul în care m-au primit în publicitate. După ce am fost angajat de Alina Gavrilă, căreia îi sunt de asemenea recunoscător.

 

Ochiul critic

Întâlniri peste întâlniri şi concepte peste concepte. Clienta, o doamnă mai în vârstă, nu se hotărâse încă la niciun scenariu. Exasperat, Pilă trânteşte pe coperta prezentării un ochi cu pupila dilatată, cu textul mare „EYE Will Decide”.

Vine ora. Pe masă sunt broşurile cu „EYE Will Decide”. Clienta intră în sală. Patroana agenţiei, Alana Perez, capătă brusc o culoare inexistentă la oameni vii.

Clienta are un ochi bandajat.

În peste 20 de ani de publicitate am avut sute de prezentări. Niciodată nu am întâlnit clienţi cu daune fizice. În SINGURA prezentare în care am pus pe copertă un OCHI şi un joc de cuvinte legat de OCHI, clientul are un OCHI bandajat. Nu aveţi niciodată senzaţia că cineva se distrează pe seama voastră, acolo sus?

Alana se bâlbâie îngrozitor. „We didnt know! I swear, we didnt know! I-I-I… ap-pologise!”. Clienta nu se simte jignită, dimpotrivă, e amuzată. Noi ceilalţi ne muşcăm buzele să nu explodăm isteric.

Cu singurul ochi funcţional, clienta alege în sfârşit un spot. Ochiul critic era cel bandajat.