0

Niciun produs în coș.

O ef si di em bi en bi

Sunt în trenul de Tg. Ocna, eliberat din detenţia facultăţii unde am ispăşit pentru societate şase ani frumoşi. În sfârşit sunt liber să emigrez unde vreau, chiar şi acasă la mama. Pe coridor trece un individ dubios cu maculatură. Eu nu cumpăr reviste din tren, orice fel de speculă mă indispune, dar acum am o mâncărime. Mâna îmi scarpină buzunarul şi scoate de acolo fix suma necesară şi suficientă pentru un exemplar din Academia Caţavencu. La preţ dublu.

Tipul coboară, trenul se pune în mişcare şi eu constat că revista e de săptămâna trecută. Asta e, noi să fim sănătoşi. Oricum n-am citit-o, iar umorul din ea nu s-a stricat încă.

Descopăr într-un colţişor un anunţ minuscul. Câţiva centimetri pătraţi pot influenţa viaţa unui om.

“Agenţie tânără… căutăm oameni de creaţie… copywriter, art director. Trimite prin fax CV-ul şi o pagină prin care să ne convingi că poţi fi…”. Nu ştiu ce-i aia copywriter, dar am nemotivata senzaţie că aş putea să-i conving.

Nu am răbdare să aştept apariţia computerelor în viaţa noastră, aşa că mama îmi împrumută maşina de scris antică din birou. Un top de hârtie mai târziu, reuşesc să produc două file fără greşeli majore. Pe una am aşternut bogata mea experienţă de viaţă. Unică. Grandioasă. Inexistentă. Pe cealaltă, sub un mic eseu despre importanţa umorului în publicitate, am lipit un potpuriu de caricaturi publicate în reviste de mare succes precum Ziua, Tineretul Liber, Infractorul, Academia Infractorilor Fără Frontiere, Academia Infractorilor Cei Mai Răi Din Lume.

Faxul de la Casa de copii scârţâie, gâfâie, pufăie, tuşeşte, înghiţind bătrâneşte speranţele mele comprimate pe celuloză. Apoi se opreşte. Şi nu mai zice nimic. Îmi mănânc unghiile până la carne. Faxul încă gândeşte. Mă duc până la pâine şi mă întorc. Pending. Îmi retrăiesc întreaga viaţă. Processing. Citesc primele două volume din “Mizerabilii”. Faxul are o tresărire. Ce nemernic, Thernardier ăsta. Revoluţia franceză începe şi se şi încheie. Faxul waiting for response. Termin cartea emoţionat. Foile trecutului se strecoară afară din aparat marcate cu ştampiluţa roz a viitorului. Message sent, happy end.

Mă întorc la Bucureşti. Încă mai am camera de cămin. N-am răbdare să aştept să apară telefoanele mobile (cât mai era, trei ani?), aşa că îl sun de la un telefon public pe unchiu-meu, al cărui număr îl lăsasem în CV. – Liviule, te-a sunat cineva de la o firmă, zice. Ofece, demebe nu-ştiu-ce-semn be.

Nici eu nu ştiu ce semn, că în anunţ nu era trecută firma. N-am răbdare să aştept teleportarea, zbor la metrou. Mă înfiinţez la unchiu-meu. Îmi dă o hârtie, pe care a notat numele. Scrie OFC DMB, o-mâzgălitură, B. Nu înţeleg nimic, dar e şi un număr de telefon acolo. Sun: – Alo, Ofece, demebe… be? Tânăra de la capătul firului mă mitraliază: – Nu, aici e Oefsidiembienbi. – Ah, mă scuzaţi, zic, şi închid telefonul.

Mă uit pe bileţel. O… F… C… o… ef… si… S-ar putea să fiu tâmpit. Sau nu. Sun din nou, hotărât să evit capcana literelor: – Alo, sărumâna, am fost căutat de la acest număr, cu mesajul să sun înapoi… Până la urmă ne înţelegem. Nu fusese o greşeală, pe mine mă căutaseră. Sau poate asta a fost greşeala, că toma pe mine mă căutaseră. Râsete.

Mă prezint la adresă. Fata de la secretariat mă pofteşte să iau loc. Nu m-ar deranja să o fac, dar canapeaua e complet tapiţată cu doi pudeli imenşi albi. Mă uit iar la secretară, care îmi zâmbeşte încurajator. E sigur un test, îmi zic, şi mă afund în blăniţa albă. Cei doi nu par să mă bage în seamă, sigur nu sunt primul junior tăvălit prin lâniţă. Deja prevăd prima discuţie cu prietenii: Şi, cum e la firma aia? E blană, frate.

În timp ce una dintre oi îmi fosăie alene în urechea dreptă, cu urechea stângă prind dulcele grai american din sala de conferinţe: – Aud că vă plângeţi de masa de prânz, că iar aveţi paste, iar se dă fasole, aşa că vă voi rezolva problema – nu se mai serveşte masa de prânz. De azi aveţi doar supă Knorr!

Odată cu sfârşitului prânzului se sfârşeşte şi şedinţa. Precedaţi de vestitorul Apocalipsei culinare, un domn bronzat cu mustaţă, oamenii ies abătuţi din conference room. Încă sub influenţa atâtor evenimente cu blană şi fără blană, sunt târât la interviu. Primul interviu ever. Fata din faţa mea, pe nume Alina Gavrilă, nu îşi arată traumele cauzate de inaniţia anunţată. Ba e chiar simpatică. Îmi povesteşte că firma are trei ani, că printre altele a făcut reclama aia cu Nea Nicu la litru, apoi îmi dă o temă.

Mă întorc cu testul. Inventasem pasta de dinţi Smilex, care te ajută să-ţi păstrezi toţi dinţii în gură, pentru un zâmbet 100%. Printre alte prostioare amuzante, desenasem un grup supărat de dentişti şomeri care cereau scoaterea ei de pe piaţă. Alina parcurge foile mele, scoate un strigăt scurt şi pleacă. Rămân singur în birou. Încet-încet camera se umple de gânduri din lâniţă neagră.

Alina revine cu foile şi mă întreabă când aş putea să încep. Lâniţa neagră se împrăştie. Îi explic că s-a ivit ocazia să plec în Germania, unde fiind numai lapte şi miere m-am hotărât să stau toată viaţa dar mă voi întoarce la început de octombrie. Batem palma, fără să-mi spună nici postul, nici costul.

Nu reuşesc să ajung în ţara de lapte şi miere. Mă întorc în octombrie la Oefsidiembiendbi, cu geanta plină de carioci. Mă aştept să fiu pus la desen, dar Alina îmi livrează sentinţa: copywriter, 200 dolari pe lună. Am revelaţia celui mai mare salariu din familia David. Mi se dă un cubicul de doi pe doi, împreună cu Adrian Matei, celălalt copywriter.

În agenţie e un haos care îl buimăceşte pe provincialul din mine. De dincolo de peretele cubiculului se simte energia unei staţii de tren. Alina e într-o vervă ameţitoare, tinând piept unui val necontenit de călători care năvălesc cerând deadline, headline, copy, print ad, commercial, flyer, status, checklist. Vacarmul babilonian mă ţine paralizat în spatele rigipsului subţire, paravanul meu anti-tsunami. Singura legătură cu exteriorul e Adrian care vine, scrie şi pleacă.

În paralizia mea, uit să întreb unde e baia. După trei zile, deja nu mai pot să întreb, să nu isc glume (până acum unde ai fost, ia uitaţi-l p-ăsta) aşa că în prima săptămână nu merg la toaletă. În săptămâna a doua iau o foaie în mână şi mă preumblu preocupat prin agenţie, ocazie cu care aflu. Unde. Este. Baiaaaaaaaaaaaaaa…

După asta, lumea a fost mult mai frumoasă. Am ieşit mai des prin birou, din spatele paravanului. Am început să păşesc apăsat, cu un aer de siguranţă în priviri. Am început să scriu mai bine, cu o mână mai fermă. Deţineam o informaţie care mi-a deschis în viaţă un drum extraordinar. Ca să fii un bun profesionist, trebuie să ştii mai întâi unde e Baia. Nu ştii unde e Baia, vei avea o viaţă oribilă.

Unele aspecte ale acestei povestiri au fost exagerate deliberat. De fapt, întâmplările au fost de o banalitate nepovestibilă. Pe scurt, când m-am angajat la firma al cărei nume nu-l ştiam, am inaugurat între doi câini dispariţia prânzului, iar când am ieşit dintre ei n-am mai făcut pipi un timp. Cam atât.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *