Captain
- by admin
- În amintiri personale Povesti Romania
- postat iulie 9, 2020
La o vârstă puberă, decid să-i abordez pe ai mei într-o problemă crucială pentru prestanța mea socială.
– Toată lumea are tricouri cu scrisuri. Vreau și eu un tricou cu scrisuri.
Erau anii ’80, lumea se îmbrăca anost-proletar, tricourile cu scrisuri zburau direct la export.
Tata mă ascultă cu atenție, apoi îmi aruncă, poznaș:
– Am o bluză în garaj, scrie pe ea ANTIACID.
Tata, inginer șef la Combinatul Chimic, era unul dintre cei mai hazlii oameni pe care i-am cunoscut.
Întors din custodia de vară a tatălui, decid s-o atac pe mama.
– Vreau și eu un tricou cu scrisuri. Mi-ar plăcea ceva cu „Captain”…
Mama zâmbește și dispare. Apoi se întoarce și îmi strecoară ceva în buzunarul de la piept. Un pieptene.
– Uite. Cheptăn.
E încă cea mai spontană și mai laterală replică primită în toată viața mea.
Mama, profesoară de matematică, avea talentul de a mă enerva cumplit, dar și de a râde cu poftă de glumele tâmpite ale vieții.
Simțul umorului nu se moștenește, se crește. E un mușchi care se oțelește în serii de bancuri, în rafale de replici sarcastice plesnite la masă, în jocuri de cuvinte inteligente aruncate peste umăr. E absolut imposibil să te naști cu el într-o familie unde lipsește.
–
Din punctul ăsta de vedere, am avut marele noroc să primesc în dar la naștere doi părinți inteligenți și amuzanți. Tata, cu un umor sarcastic, educat într-o familie de doctori-farmaciști și în găștile de șmecherași ai cartierului. Mama, cu un umor mai fin, educat într-o familie de cadre didactice și ștefuit cu replici Jack Lemon.
–
Îmi lipsesc glumele cu tata. Întâlnirile dintre el și tatăl lui erau absolut delicioase. Când se certau pe țările vecine Iranului. Când tata, îmbrăcat în Moș Crăciun, îl fugărea cu bastonul prin casă pe taică-su, spre distracția unui Liviu mic de 5 ani. Când l-a convins pe tata mare, cu o seriozitate imperturbabilă, că bursuca pe care o lovise cu mașina a sfârșit în farfuriile noastre.
– Cum să mâncați bursucul? Ăștia nu se mănâncă, Dinule…
– N-am știut, Moș Pandele. Așa că… l-am jupuit și restul am halit. N-a fost rău.
– Măi Dinule, ăștia nu se mănâncă…
Din păcate, glumele lui tata s-au oprit în 1995. Și nu a fost zi să nu mă gândesc, după aceea, dacă l-ar fi amuzat reclamele mele.
Discuțiile cu mama s-au oprit și ele, săptămâna trecută. Sper să-ți fie mai bine acum, mamă, că mult te-ai mai chinuit.
O să-mi fie tare dor de umorul vostru, dragilor.
Aye aye, cheptăns!
–
Comments
Adriana
iulie 9, 2020 at 9:19 pmSuperb articol. Desi imi pare rau ca zic superb avand in vedere contextul. Cred ca asta a fost felul meu de a spune ca m-a sensibilizat si m-a tinut aproape de la inceput pana la sfarsit. Ca un text care te ia in brate ca sa-ti dea drumul. Ca sa simti ce-ai pierdut cand el s-a terminat. Cam asa pentru mine. Imi pare sincer rau si… Trimit o imbratisare. Din-aia care iti face bine si te bucuri ca ai primit-o, esti recunoscator, nici prin gand nu-ti trece sa te intrebi: cand oare vei mai primi. Cam asta. Cred ca am gasit loc si m-am descarcat, pe blogul unui om care si el s-a descarcat. Imi cer scuze daca am deranjat. N-a fost intentionat. Nici macar rima, dar a rimat.
Liviu David
octombrie 1, 2020 at 9:05 amBuna Adriana,
Viata m-a aruncat de colo-colo in ultimele luni si n-am mai fost atent la mesajele de pe blog. Iertare. Multumesc foarte mult pentru scrisul tau din inima si mai ales pentru imbratisare. Conteaza. Foarte mult. Chiar daca ea m-a asteptat cateva luni undeva pe un hard disc. Poate tocmai de aceea e si mai calda acum, cand toate celelalte s-au racit. Multumesc, Adriana!
Shelly Roberts
iulie 13, 2020 at 1:50 pmBrava. Si multumesc.
.
(Google Almost Translate:)
Captain
In personal memories Stories Romania posted July 9, 2020
At a pubertal age, I decide to approach mine in a crucial issue for my social performance.
– Everyone has T-shirts with letters. I want a lettering T-shirt too.
It was the 1980s, the world was getting dull-proletarian, the T-shirts with letters were flying directly for export.
My father listens to me carefully, then throws me, poznaș:
– I have a blouse in the garage, it says ANTIACID.
My father, a chief engineer at the Chemical Plant, was one of the funniest people I’ve ever met.
Returning from his father’s summer custody, I decide to attack my mother.
„I want a lettering T-shirt, too.” I’d like something with „Captain”
My mother smiles and disappears. Then he turns and slips something into my breast pocket. A comb.
– Look. Cheptăn.
It is still the most spontaneous and lateral reply I have received in my entire life.
My mother, a math teacher, had the talent to annoy me terribly, but also to laugh heartily at the stupid jokes of life.
The sense of humor is not inherited, it grows. It’s a muscle that sharpens in a series of jokes, in bursts of sarcastic lines slapped on the table, in clever puns thrown over the shoulder. It is absolutely impossible to be born with him in a family where he is missing.
–
1970. Mother, father and Liviu.
From this point of view, I was very lucky to receive two smart and funny parents as a gift at birth. Dad, with a sarcastic humor, educated in a family of doctors-pharmacists and in the gangs of tricksters in the neighborhood. The mother, with a finer humor, educated in a family of teachers and polished with Jack Lemon lines.
–
1969. Father and mother, after the civil wedding.
I miss my dad’s jokes. The meetings between him and his father were absolutely delicious. When they were arguing over Iran’s neighboring countries. When my father, dressed as Santa Claus, was running his father around the house with his cane, to the amusement of a 5-year-old Liviu. When he convinced my grandfather, with unperturbed seriousness, that the badger he had hit with the car ended up on our plates.
– How to eat the badger? They don’t eat, Dinule…
– I didn’t know, Santa Pandele. So… I skinned it and the rest I halit. It wasn’t bad.
– Dinul, they don’t eat…
Unfortunately, my father’s jokes stopped in 1995. And there was not a day that I didn’t think, after all, if my commercials had amused him.
Talks with my mother also stopped last week. I hope you’re better off now, Mom, that you’ve struggled a lot.
I will miss your humor dearly.
Aye aye, cheptans!
–
Mama (1946-2020).
Loredana Marin
noiembrie 19, 2020 at 6:16 pmNoiembrie, ma gandesc random „Oare o mai fi scris Liviu-David ceva?”. Intru, ma bucur sa vad ca da, citesc, ma bucur sa aflu ca parintii lui erau amuzanti, plec plangand. Vai, Liviu-David, imi pare rau 🙁