O casă, patru generații
- by Liviu David
- În amintiri personale
- postat martie 27, 2018
Casele familiei mele nu mai există. O bombă americană a spulberat două dintre ele în timpul războiului, la Ploiești. Cea din Târgu Ocna a părinților mamei a fost și ea rasă de pe fața pământului, de data asta de buldozere. Blocurile au mușcat halcă după halcă din uriașul teren al lui tata-mare din Caracal, iar casa oribil mutilată a rezistat asediului câțiva ani, până când un alt bloc i-a dat lovitura finală.
Pe terenul din Ploiești a apărut între timp construcția unor țigani. În Tg. Ocna, pe locul de joacă al primilor mei ani, sunt acum tomberoanele de gunoi ale cartierului. La Caracal, tata-mare a primit la schimb un apartament fix pe locul fostei lui case. Cruzimea destinului și a oamenilor este fără margini.
Rând pe rând, cuiburile calde ale atâtor clipe de liniște familială au fost pulverizate de război, ură de clasă și ideologii criminale. Nu le mai putem aduce înapoi. Ne putem însă aduce aminte de ele, retrăind prin imagini sentimente de demult.
Imaginile din curtea casei de la Tg. Ocna nu sunt instantanee imobiliare, ci emoții pure pe argint sublimat. Prin fața bătrânei case țărănești se perindă patru generații: străbunicii mei, bunicii mei, mama și tatăl meu, eu, fratele mamei mele și copiii lui. Fotografiile surprind zâmbetele pline de viață ale unor oameni care nu mai există de mult, emoția unor scene de familie de acum 80 de ani, candoarea unor bebeluși care acum sunt bătrâni, toate vegheate de o casă pe care timpul pare să n-o fi atins niciodată. Nimic nu tulbură bucuria oamenilor din imagini, nici chiar datele de pe spatele fotografiilor, care plasează acțiunea în plin război, în perioada tulbure de după, la început de comunism feroce, în timpul lui Ceaușescu. Pentru o clipă, în fața obiectivului foto, dramele și durerile au dispărut miraculos, lăsând pe film doar zâmbet și lumină.
Nu doar oamenii apar, cresc, îmbătrânesc și dispar din cadru, ci și plantele. Florile ajung de doi metri, copacii se modifică, vița de vie năpădește intrarea în casă iar pe fundal apare în mod miraculos un deal care nu exista înainte (altă focală de obiectiv foto, nu miracol). Toate se schimbă, dar clădirea rămâne absolut neschimbată timp de aproape jumătate de secol.
Îmi aduc aminte în cele mai mici detalii locuința, în care am stat până la trei ani și pe care am revăzut-o la zece. Nu era confortabilă – camere mici, toaletă de lemn în fundul curții, noroi la fiecare ploaie. Am iubit-o însă cu o bucurie indescriptibilă. Era micul meu paradis. Care avea să se prăbușească în infern după numai o vară.
Dintre toate casele pierdute ale familiei mele, nu am reușit s-o reconstruiesc decât pe aceasta. Chiar dacă doar pe un iluzoriu ecran de calculator. Sunt convins că veți vedea în ea toate casele, terenurile, farmaciile și prăvăliile măturate de istorie ale alor voștri.
Merită să reconstruim o aducere aminte pentru strămoșii noștri cei zâmbitori.