0

Niciun produs în coș.

Un fel de blog.
Povești, experiențe și adevăruri. Nu doar din publicitate.

Am ajuns în publicitate pentru că nu am fost împușcat

Urăsc ploaia. O urăsc dintr-a patra, de când am început să port ochelari. Ochelarii nu sunt prieteni cu ploaia. Am urât-o şi mai tare când fiecare duşuleţ ameninţa să inunde blestemata aia de casă a lui tata de la Giurgiu, obligând toată familia să golească curtea cu găleţile. De obicei noaptea.

O urăsc şi mai mult în noaptea asta. Sunt cu Daniel la doi paşi de graniţa cu Slovenia, plouă nesfârşit şi avem toate hainele ude până la piele. Maşina de grăniceri goneşte din nou pe lângă noi, dar nu ne mai obosim să ne aruncăm în şanţul cu apă, e suficient să încremenim în picioare. Ţinuta americană de camuflaj ne disimulează nenorocitele făpturi în doi copaci patetici. Oare să ridicăm asimetric mâinile, să pară că sunt crengi? Nu e nevoie, că oricum nu mai arătăm a oameni.

Ajungem la răspântie. Benzinăria refuză să stea pe locul din hartă, iar clădirea cea nouă înfiptă unde nu trebuie schimbă pronosticul aventurii noastre de la „poate” la „eş’ nebun?”. Să ne întoarcem, bâigui. Nu! mă zgâlţâie Daniel, nu renunţăm acum când suntem atât de aproape! Cum aproape, prietene, că Italia e la 300 de kilometri, şi pe noi ne-a murat prima ploicică.

Mă convinge că vom învinge. O luăm pe lângă lizieră, paralel cu drumul-graniţă, cât mai departe de clădirile luminate care nu erau pe harta noastră din Evul Mediu. Înot aproape orb prin iarba udă, o închizătoare de la rucsac clămpăne umed şi ploaia ne răpăie în nesfârşite linii de Matrix lichid. Suntem printre ultimii supravieţuitori ai unei planete înghiţită de ape. Planet of the Ape.

Mă ţin după Daniel, a cărui rezistenţă inumană de biatlonist campion judeţean e injectată acum cu adrenalina ambiţiei. Decidem să traversăm fâşia de drum care ne desparte de Slovenia. Fac doi paşi în beznă şi D. mă trage violent la pământ. Un bocanc de soldat păşeşte la un cot de faţa mea. Patrula de frontieră. O secundă şi câţiva centimetri ne-au despărţit de o ciocnire bulumacă şi un articol scurt în presă:
„Doi români au atacat doi grăniceri maghiari. Aceştia i-au împuşcat în legitimă apărare.”

 Câţiva centimetri. De atât e nevoie uneori ca să se schimbe absolut totul.

Cei doi soldaţi trec mai departe fără să ştie că existăm. Traversăm în goană drumul, aterizând într-un neaşteptat şanţ plin cu apă, cu un plescăit asurzitor. Ploaia ne acoperă. Ne strecurăm încâlcit printr-un gard de arbuşti, dar pe partea cealaltă ne orbeşte reflectorul de Auschwitz al clădirii nou construite. Culcat! şuieră sergentul Daniel şi reflexul de soldat în termen mă azvârle în zece centimetri de apă rece ca gheaţa. Păi dacă n-ai rămas cu burta pe carte, poftim, stai cu burta pe apă, la început de noiembrie. Cam pe la momentul ăsta îmi dau seama că şi ultimele petice de piele uscată pe care mă bazam pentru supravieţuire nu mai sunt. Uscate.

Cea mai oribilă noapte din lume continuă cu târâş, salt înainte, culcat, genoflexiuni, flotări, marş forţat, pas ale’, mersul piticului. Crăpatul dimineţii ne găseşte zgribuliţi prin Dolga Vas, prima localitate slovenă de dincolo de frontieră. Suntem două arătări dubioase înţolite în camuflaj, plescăind la fiecare pas într-un sătuc adormit, la şase dimineaţa, în căutarea unui loc uscat şi fără vânt. Ne mirăm chiar că maşina de Poliţie nu opreşte decât la a treia trecere, probabil că încă mai avem înfăţişări umanoide. Ne bucurăm că o să ajungem la căldură. Suntem aruncaţi într-o dubă şi parcaţi la Secţie. Percheziţie, interogatoriu, declaraţiile coincid, poliţiştii ne privesc cu milă. Fotoliile în care stăm şi-au pierdut forma şi aproape încep să mucegăiască de atâta umezeală. Suntem împinşi din nou în dubă şi duşi undeva în munţi într-o viluţă conspirativă. La subsol, cameră cu gratii, dăm de trei românaşi de-ai noştri, doi băieţi şi o fată, care lenevesc de ceva timp pe acolo. Ne primesc cu entuziasm, ce faceţi băi băieţi, pe unde v-au prins, păi pe acolo n-am trecut niciodată, să vă spunem noi pe unde e mai bine. Cât timp schimbăm intelligence ni se aduce micul dejun, ce fain e la ăştia, poate apucăm să ne uscăm ciorapii şi mai încercăm o dată. Nu apucăm să ne uscăm ciorapii, ne aruncă iarăşi în dubă (doar pe noi doi) şi ne trezim la vama sloveno-ungară unde ni se returnează paşapoartele fără viză de interdicţie. Grănicerii ne spun amuzaţi „spezialisti” şi ne arată drumul spre casă. Le-am fost simpatici şi ne-au iertat, o să aibă ce povesti prietenilor la bere de doi români care n-au ajuns în Italia pentru că au fost muraţi, haha, ce am mai râs.

Suntem uzi în continuare. Ce facem? Nu avem unde să ne uscăm, cu 25 de dolari în buzunar nu poţi cumpăra şi căldură, şi autobuz până la Trieste. Asta dacă reuşim să trecem din nou graniţa. Hai acasă, că pneumonia e după colţ, las’ că mai încercăm noi altă dată, poate vara, nu în pragul iernii?

Un tirist trist care se întoarce în ţară ne primeşte în cockpit. Tirul are un bâţâit suspect, ne face creierii piure dar ne debarcă în Petrila, unde pretenarul Cristi ne oferă două locuri aproximativ calde în apartamentul lui auster de miner. Reuşim să ne uscăm un pic după multe zile de umiditate comprehensivă şi plecăm fiecare spre căşile noastre, lăsând pete umede pe traseu.

Mă întorc să-mi continui Masterul, unul dintre profesori mă cadoriseşte cu un 6 la examen pentru că am lipsit prea mult şi pierd bursa. Găsesc un concurs într-un ziar, încropesc câteva desene şi primesc o trusă de rotring. Cu trusa de rotring câştig premiul doi la un festival de caricatură din Urziceni. Primăria ne primeşte ca pe nişte vedete, semnez în cartea de onoare, dau mâna cu juriul Horaţiu Mălăele, banii îmi acoperă câteva burse. Trimit desene la Ziua, Tineretul liber, Infractorul, Academia Infractorilor Fără Frontiere. Se publică şi îmi acopăr alte burse. În tren de obicei nu cumpăr nimic, dar în drum spre casă după Master nu ştiu ce îmi vine că înşfac la suprapreţ un Caţavencu vechi din care se iveşte un anunţ de angajare creativi publicitate. Trimit prin fax caricaturile pe care le-am făcut pentru că am pierdut bursa pentru că am lipsit pentru că m-au prins pe graniţă pentru că a plouat. Primesc job-ul.

Şi iată cum din cauza ploii am aterizat în publicitate pentru ca acum să pot povesti și altora din experiența mea. Sper să nu fie degeaba. Că eu pe graniţa aia unde plouă non-stop nu mă mai întorc.

Comments

  • Călin Bogdacenco

    septembrie 24, 2017 at 11:22 am

    Wow! În ce an se întamplau toate astea?

  • Liviu David

    martie 26, 2018 at 6:30 pm

    1994.

  • Shelly Roberts

    septembrie 25, 2017 at 1:16 pm

    te rog, translation?

  • Liviu David

    martie 26, 2018 at 6:29 pm

    It’s quite long and requires top writing English skills.
    It’s the story of my failed attempt to flee to Italy, getting caught on the Slovenian border, spending some time in prison, losing my scholarship because of missing classes, starting to publish cartoons in weird newspapers to make money, sending the cartoons to D’Arcy and getting a job in advertising.
    Shortly, I ended up in advertising because I didn’t get shot on the border.

  • ANCA

    octombrie 5, 2017 at 10:43 pm

    Băi! Nu pot să cred ca ai scris asta!
    Sunt la mine acasă, la Paris, si citesc povestea asta scrisă de tine, poveste pe care am auzit-o de la Daniel nu stiu de câte ori, poveste pe care-ati povestit-o impreuna nu stiu de câte ori… in mereu preascurtele noastre intâlniri de acasă….
    Nu mai stiu nimic de nimeni si „aș da zile de la mine” sa ne mai putem vedea odată in jurul mesei din bucataria lui Daniel… astea-s lucruri care-mi lipsesc .
    Imi place ce scrii. O sa mai citesc.
    Acu’ tre’ să dorm.
    Des bisous 😉

  • Liviu David

    martie 26, 2018 at 6:23 pm

    Îmi cer scuze, nu am văzut comentariul, sunt un blogger începător, și am fost și plecat câteva luni din țară. Dar uite că din întâmplare, încercând să mai postez ceva, am văzut comment-ul tău. Dacă nu scrii pe FB…
    Da, și mie mi-e dor de gașcă. Dar nu e timpul pierdut, mai avem câțiva ani de viață. 🙂
    Tu ce mai faci, Anca?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *